O fuga pana la Atena
Asta e o chestie de facut iarna. Sa migrezi, temporar, in tarile calde. Nu ca iarna bucuresteana 2019-2020 ar fi fost cine stie ce iarna, nici ca Grecia ar fi o tara foarte calda. Dar iernile din Bucuresti chiar sunt apasatoare si gri (si chiar daca ninge, nu tine mult). In plus, e o scuza buna. Biletele de avion nu au fost scumpe, Atena ne e draga si inca avem o gramada de zone de explorat (inainte de asta am explorat Atena pana la capat de linie in Portul Piraeus, de data asta am avut alte planuri).
Desi am zis ca incercam sa nu mai luam bilete de avion cu noaptea in cap, tot cu noaptea in cap am plecat, asa incat pe 13 ianuarie la 8:20 aterizam in aeroportul Venizelos. De data asta am zis sa nu mai luam autobuzul spre Atena, asa ca am luat frumos metroul si am ajuns cel putin la fel de bine (fara trafic, fara agolmeratie, fara semafoare, este nevoie doar sa iti iei cartela speciala pentru linia de la aeroport, care costa 10 euro). Cu doar vreo 2 ore dormite inainte si eu, si Diana aveam dificultati in a intelege ce se intampla in jurul nostru.
Ajunsi in centrul Atenei, ne-am indreptat usurel spre o cafenea, orice cafenea, unde sa putem sta la soare asa cum nu am fi putut face in Bucuresti (unde era totusi frig cand am plecat). Am gasit cafeneaua perfecta undeva pe o straduta din Monastiraki, si a fost ATAT de bine.
Mai aveam oricum de stat pana la check-in-ul de la cazare. Si chiar si dupa ce am plecat de la cafenea, si am ajuns si la cazare, si tot am mai avut de asteptat, timp in care ne-am plimbat in sus in jos pe strada Aiolou, reconaissance cum s-ar spune, sa vedem ce e de facut si ce e de luat de pe acolo.
Well, intr-un final, dupa pranz, cand am reusit sa vorbim si cu nenea de la cazare, sa scoatem si bani de la un bancomat (cu un comision destul de grasut, mind you, pentru bugetul nostru destul de restrans) am ajuns la Acropolis Boutique Loft (care in momentul de fata vad ca nu se mai poate inchiria, poate este in renovare). Nu stiu daca sa recomand sau nu locul asta de cazare, a fost super ok pentru noi: terasa mare cu vedere deasupra orasului unde sa mancam, sa stam la o bere sau tigara, cabina de dus, frigider, aragaz, oale, farfurii, toate cele (o parte din ele cel mai probabil lasate de turisti in urma). Destul de curatel, dar frig pentru ianuarie (avea niste calorifere gen aeroterme de care proprietarul nu ne-a zis, sugerandu-ne sa dam drumul la aerul conditionat daca ne e frig; aerul conditionat nu a facut fata, no way). Un pic cam prost organizata garsoniera, dar pentru 5 zile de stat in Atena, noua ne-a fost foarte bine si n-am avut nevoie de mai mult.
Prima iesire, dupa un somn binemeritat (in prima zi, dupa ce am ajuns la cazare, am picat in pat si ne-am trezit abia seara), a fost pana la dealul Lycabettus (pentru ca uitam mereu cum ii spune, pana in ziua de azi ii spunem dealul Lycopupu, dar i se mai spune si Likavitou). Mai fusesem acolo intr-un decembrie si nu ne-a dezamagit, eram curiosi cum e in ianuarie. Ne-a placut cum pe o parte dealul are cactusi Opuntia imensi si pe cealalta parte e padurice verde si frumoasa, privelistea 360° din varful dealului (unde este un maslin, o bisericuta mica, un nene care vinde bauturi si care are o pisica) de unde se vad Acropolele, muntii din jur, ba chiar si marea.
In a doua zi, am profitat inca o data de vremea calda si am zis sa mergem la padure. Am trecut prin Gradina Nationala (care este un parc super simpatic si pe care voiam sa-l revedem). Daca imi aduc bine aminte, am mers pe jos, nu am mai luat transportul in comun, si cred ca a fost un drum de mai bine de o ora. Ne-am oprit pe drum la un suculet, cartierul Zografou pare sa fie unul foarte dragut. Acum ca ma uit pe harta, cred ca nici nu am ajuns la padurea Kesariani Vyronas, eram deja destul de obositi cand am trecut de cimitirul Kaisariani , asa ca am facut dreapta la prima chestie care se apropia de a fi o padure. Am ajuns, de fapt, in zona cu galben pe harta de mai jos. De unde puteam sa vedem, actually, padurea Kesariani.
Nu-i nimic, chiar si asa, a fost bine. Ne-am luat cu noi cate un carnetel si instrumente de desenat, eu nu am desenat nimic, dar Diana chiar a stat la o sesiune de “plein air”. Iar eu am topait din piatra in piatra facand poze de referinta la micile tufe de cyclamen crescute prin toate gaurile si crestaturile din pietre.
Am plecat de la “padure” la apus, incarcati cu lumina si cu peticul de natura pe care l-am explorat, dar nu voiam sa ne prinda intunericul chiar pe drum, iar drumul pana in centru este de vreo ora si ceva pe jos. Nu-i nimic, am explorat orasul pe jos, feluritele cartiere cu oamenii, turistii, luminile, bodegile si restaurantele lor.
Ziua urmatoare ne-am rezervat-o pentru plaja. Yeeeey, plaja in ianuarie, yas yas yas. Si pentru ca in trecut mersesem in decembrie la malul marii la Piraeus si ne-au intampinat un petic de nisip si o insulita mica pe care am desenat-o, si eu, si Diana, in lumina apusului, cu picioarele goale pe pietrele incalzite (nu in apa, brr), de data asta am facut ceva mai mult research si am ajuns la concluzia ca este fezabil sa facem un drum pana la Vouliagmeni.
Ca sa ajungem la Vouliagmeni cu buget minim, am luat metroul pe linia rosie, Anthoupoli – Eliniko, si am coborat chiar la Eliniko. In asteptarea autobuzului (care cred ca a fost ori 117, ori 122) am dat o fuga pana la Gregory’s peste drum si am luat si o cafeluta. Ca idee, daca nu ai mai fost niciodata in Grecia (sau Atena, cel putin) ceea ce inteleg oamenii (pe care i-am intalnit noi, cel putin) prin cafea cu putin zahar este o cafea foaaaarte dulce (cel putin). Nu am cerut niciodata o cafea dulce sa vedem cum e. Anyway, ne-am suit in autobuz (ne-au aratat indicatoarele din statie cand vine) si am coborat tooocmai la statia Laimos. De acolo, pe jos pe strada Apollonos, care parea sa fie cea care duce spre plaja, am mers, in cea mai mare parte, pe langa garduri ale plajelor private, pana cand, in sfarsit, am ajuns la nisip. Am mancat fistic, ne-am uitat la pescarusi si la cei cativa oameni de pe plaja foarte ingusta (o parte din ei faceau si baie; dap, in ianuarie).
N-am stat mult acolo, n-am avut stare, there’s got to be more of this. Asa ca am plecat mai departe in mica peninsula, tinand, pe cat posibil, drumul cel mai aproape de mare. Faleza se inalta pe masura ce inaintezi in peninsula, facand loc apei limpezi si azurii printre bolovani roscati. Am vazut si pasari (pe mal, si un cormoran in mare) si am avut si buna inspiratie sa coboram aproape de mare pe un drumeag abrupt, dar nu greu de urcat si coborat.
A se nota hainuta handmade de blanita sintetica pe care o poarta Diana – e si de fashion (are si sclipici in ea), dar are si rolul de a proteja de frig. Da, chiar cu tot soarele, in ianuarie nu a fost chiar vreme de umblat in tricou, mai ales odata cu lasarea serii.
Cel mai departe am reusit sa ajungem in peninsula pana la portul Vouliagmeni (cred ca asta era, acolo se afla Vouliagmeni Port Authority si erau foarte multe yachturi), unde am vrut sa ne oprim sa bem o cafea/ bere. Am mers pana in capatul cheiului, unde am intalnit doua pisici superbe stand la soare, niste cormorani si in apa, arici de mare. Cat despre bere, Moorings parea sa fie cam de fitze pentru noi, dar tot am fi fost dispusi sa ne asumam riscul daca am fi putut sta la bere la etaj, cu vedere spre mare. Nu s-a putut, era inchis la etaj, dar tot am ramas la o bere acolo, si in afara mirosului pregnant de fructe de mare dinauntru, a fost perfect si exact ce aveam nevoie.
La intoarcere am zis ca daca tot suntem acolo, sa vedem si lacul Vouliagmeni, arata lit din pozele pe care le vazusem pe net, dar era deja tarziu, era inchis, era si ianuarie, asa ca tot ce am putut face a fost sa pasaim pisici, sa ne uitam la lumina de apus pe peretele aproape vertical al lacului, si apoi sa ne intoarcem in statia de autobuz. Acolo mai erau cateva persoane, printre care si o duduie care ne-a intrebat, intr-o engleza cu accent grecesc, daca am fost la lac. Da, foarte frumos, probabil e si mai misto vara, i-a spus Diana. Nope, nu, ohi, ne-a taiat-o tantiza, nu recomanda, vara vin batrani acolo, unii sunt bolnavi, bleah. Dar ne-a recomandat extrem de calduros plajele de la Glyfada, unde locuia ea. Nu stiu cat sa ma bazez pe ce zicea pentru ca, momente mai tarziu, s-a dus in spatele unei banci de langa statie, unde, din picioare, sunt 99% sigur ca a facut pipi. Din picioare. In spatele unei banci. Picioarele departate, imbracata in fusta. Pipi. Nu m-am uitat ca nu asa m-a educat mama, dar AM AUZIT. Din pacate, nu gasesc pozele cu lacul Vouliagmeni, dar am poza asta de mai sus, facuta in timp ce asteptam autobuzul si o tanti facea, in spatele nostru, pipi din picioare.
Despre episodul cu Vouliagmeni nu mai sunt multe de spus, am mers acasa si pentru ziua urmatoare am decis sa nu ne intindem prea mult si sa vizitam Muzeul de Arta Islamica de pe strada Dipilou si sa facem niste cumparaturi de plecare, sa nu venim acasa cu mainile in buzunare 😀
Muzeul de Arta Islamica Benaki este un muzeu relativ mic, asezat pe o straduta ferita. Ai trece pe langa el fara sa stii ca e acolo. Mi-a dat impresia ca noi am fost singurii vizitatori pe ziua respectiva. Probabil pentru ca nu era nimeni care sa vanda bilete, asa ca ne-a vandut biletele (9 euro) un paznic al muzeului, care a avut emotii cand a folosit POS-ul, si probabil pentru ca nu ne-am mai intalnit cu nimeni in muzeu, doar cu paznicii care se mai uitau la noi sa vada ce facem, apoi se retrageau pe niste usite ascunse ca sa reapara un pic mai tarziu, la urmatorul etaj.
Muzeul in sine este superb, constand intr-o colectie de peste 8000 de obiecte (unele datand din secolul 7) stranse de catre Antonis Benakis cat a stat in Egipt. Astea sunt doar cateva dintre pozele pe care le-am facut, iar ceea ce probabil ca atrage turistii mai mult este cafeneaua de la ultimul etaj, o bijuteria super instagramabila, cu peretii pictati manual de catre Navine Khan Dossos. Este un proiect de mural foarte misto, un mix intre arta decorativa vestica, arhitectura islamica si elemente contemporane cum ar fi pattern-uri de camere CCTV si semnale Wi-Fi. Poti (si recomand) sa citesti despre el aici.
Ultima zi am petrecut-o facandu-ne bagajele, plimbandu-ne pe Monastiraki cautand masline, ulei de masline, condimente, fistic, smochine si alte lucruri facute din masline basically.
Drumul spre aeroport a fost cu autobuzul X95 de data asta, pe care l-am luat din centru, de la piata Syntagma. Ca idee, pentru ca aeroportul Venizelos este unul foarte lung, sugerez sa pleci mai devreme, pentru ca dureaza, cred, cel putin jumatate de ora sa parcurgi tot aeroportul. Interesant este ca in aeroport am si gasit o chestie care printeaza biletele gratis (selectezi tu compania aeriana, ruta etc.). Din aeroport am mai luat niste tsipouro si cam asta a fost.
Pa Grecia, see you next time, poate margem si noi pe o insula, ceva?
Scena vegana din Atena este suprinzator de bogata, pe langa minunatiile pe care poti sa le cumperi din supermarketuri. Printre preferatele noastre s-au aflat spanakopitele de post de la patiseria Apollonio (am gasit noi unele super bune pe strada Panipistimiou, intersectia cu strada Themistokleous), meniurile minunate de la Mama Tierra , pizza de la Mystic Vegan (au si altceva decat pizza, dar de ce ne-am face una ca asta), neaparat souvlaki vegan de la Roots (preparate in fata noastra de un nene simpatic cu dreaduri, pe muzica reggae). Toate locurile astea au fost gasite de noi pe aplicatia Happy Cow.
